Româna cu Andrei Gancz

Sunt Andrei Gancz. Practic am două limbi materne, maghiara și româna. Sunt pensionar, după o lungă carieră de profesor de franceză la un liceu și la Institutul Francez din Timișoara.

Gancz András vagyok. Gyakorlatilag két anyanyelvem van, a magyar és a román. Nyugdíjas vagyok hosszú franciatanári pályafutás után egy temesvári líceumban és az ottani Francia Intézetben.

M-am ocupat mult cu actele de vorbire în perspectivă bilingvă, în domeniile franceză-română și maghiară-română, ceea ce s-a concretizat în mai multe publicații. În domeniul maghiară-română, acestea sunt:

Sokat foglalkoztam a beszédaktusokkal kétnyelvű nézetben, egyrészt a francia és a román, másrészt a magyar és a román területén. Ezeken megjelent tőlem több könyv. A magyar és a román területén ezek az alábbiak:

De asemenea, sunt autorul unui curs de limba maghiară pentru vorbitori de română, cu materiale auxiliare, pe site-ul Nebuló.ro, partea „Maghiara cu András”.

Ugyancsak szerzője vagyok egy román ajkúaknak szóló magyarnyelv-tanfolyamnak, a Nebuló.ro honlap „Magyarul Andrással” című részében.

Aveți mai jos linkuri către articole metodologice referitoare la activități didactice pe care le practicam cu elevii mei.

Banda desenată fără text

Jocul „Cine ce spune”

Planul localității la ora de română

Un joc lingvistic atractiv – cuvintele încrucișate

Exploatarea benzilor desenate la orele de limbi nematerne este deja clasică și are avantaje care nici nu mai trebuie demonstrate. Activitatea cu ele era una din cele mai apreciate de elevii mei.

Benzile desenate fără text sunt poate mai puțin folosite decât cele cu text. În cursul anilor, am adunat mai multe fără text, găsite în săptămânalul satiric Ludas Matyi, apărut în Ungaria între anii 1947 și 1992, pe care le puteți descărca de pe blog (link de descărcare). Cele de la 1 la 18 sunt de Pál Pusztai, 19 și 20 de Ferenc Sajdik, iar ultima de György Várnai.

Benzile desenate se pot pregăti pentru exploatare în două feluri:

1. Se fotocopiază banda desenată în atâtea exemplare, câți elevi sunt în clasă, și se decupează în imaginile pe care le conține, ca să poată fi distribuite succesiv.

2. Din fiecare imagine se face câte un diapozitiv în PowerPoint, pentru proiectarea lor succesivă, și se mai face unul din banda desenată întreagă, pentru a fi proiectat după exploatarea fiecărei imagini.

Demersul pe care l-am adoptat pentru exploatarea lor este următorul:

1. Exploatarea primei imagini. Se proiectează prima imagine sau se distribuie fotocopiile ei. În cazul că elevii au un nivel începător sau mediu, se pun întrebări referitoare la situație și la toate detaliile imaginii. Cu această ocazie se introduc elementele de limbă necunoscute elevilor. Imaginea dă ocazia și posibilitatea de a face aceasta în modul cel mai natural și cel mai eficace posibil, căci răspunde nevoii imediate a elevilor de a exprima ceva ce nu puteau exprima până atunci și, în același timp, prezentarea se poate face intuitiv, fără a recurge la limba maternă.

La nivel avansat se cere mai întâi elevilor să descrie imaginea în măsura posibilităților lor, completându-se unul pe altul, iar profesorul le pune întrebări privitoare numai la detaliile care le scapă.

2. Se cere elevilor să ghicească ce va urma. Aceasta se face stimulându-i să emită cât mai multe ipoteze posibile. Cel mai incitant este să ghicească sfârșitul, adică poanta întâmplării. În cursul acestei etape li se dau elevilor elementele necunoscute necesare, de data aceasta fără avantajul prezentării bazate pe imagine. Chiar și după exploatarea ultimei imagini se poate continua prin a face apel la imaginația elevilor, cerându-le să inventeze cele mai multe continuări și deznodăminte posibile.

Se procedează cu toate imaginile în același mod ca mai sus.

3. Narațiune. Dacă prima etapă are mai mult un caracter decriptiv, a doua, și mai ales a treia, contribuie la dezvoltarea capacității de a construi o narațiune.

Mai întâi se cere elevilor un titlu pentru aceasta. Se alege cel mai bun dintre cele propuse.

Apoi se cere câte unui elev să contruiască o singură propoziție sau frază conform succesiunii evenimentelor, deocamdată în varianta cea mai simplă, adică la prezent și la persoana a treia.

Pentru ca narațiunea să fie logică, în cazul unor benzi desenate este necesar să se povestească și secvențele acțiunii care nu sunt reprezentate grafic, adică ceea ce se întâmplă între două imagini succesive.

Cu această ocazie, profesorul introduce sau cere ca elevii să folosească, în funcție de nivelul lor, conectorii specifici narațiunii: mai întâi, la început, apoi, după aceea, la un moment dat, în acel moment, atunci, până la urmă etc.

După această etapă se cere elevilor să creeze variante ale narațiunii.

Mai întâi se schimbă persoana naratorului. Fiecare personaj va deveni narator la rândul său. Trecerea de la persoana a III-a la persoana I face narațiunea subiectivă, de aceea se insistă asupra expresivității sale, ceea ce este cerut de implicarea directă a naratorului.

Apoi se schimbă timpul narațiunii de la prezent la trecut.

Se cere și povestirea întregii întâmplări, a câte unei variante de către câte un elev.

4. Dialog. Unele benzi desenate se pretează la a-i face pe elevi să-și închipuie și să joace scurte dialoguri între personaje.

5. Mai departe în exprimarea orală. La un nivel avansat, narațiunea poate fi urmată de o conversație liberă, în care elevii emit comentarii, păreri despre întâmplare și personaje, spunând ce ar fi făcut în locul lor.

6. Exprimare scrisă. După exploatarea orală, banda desenată poate fi suportul pentru redactarea unui text narativ.

Important!

În cursul activității, profesorul trebuie să intervină cu corecturi numai dacă un enunț nu se poate înțelege. Dacă poate să rețină sau să-și noteze greșelile tipice, poate reveni asupra lor la sfârșitul activității, sau, eventual, în ora următoare.

Activitatea didactică preferată a elevilor mei era cea bazată pe cuvintele încrucișate abordate sub formă de competiție.

Materialul

Careuri utilizabile se găsesc în primul rând în partea „Lexic” a blogului. Acestea conțin numai cuvinte care apar în articolul cu lexic tematic la care sunt atașate. Un exemplu este exercițiul Călătoria 5. Se găsesc multe careuri și pe internet. Acestea trebuie să conțină cât mai puține cuvinte presupuse a fi necunoscute de către elevi.

Demersul

1. Clasa se împarte în două echipe, fiecare desemnându-și un „căpitan”. Este de dorit ca cele două echipe să aibă niveluri ce competență cât mai apropiate. Profesorul sau un elev joacă rolul de animator și de arbitru.

2. Dacă există aparatele corespunzătoare în școală, careurile de pe blog sau de pe internet se pot practica pe o tablă interactivă. Dacă nu, atunci careul se desenează pe tabla obișnuită. Elevii nu au definițiile la dispoziție.

3. Se desemnează prin tragere la sorți echipa care începe jocul. Echipele vor juca alternativ.

4. Echipa care este la rând să joace cere o definiție la alegere, după ce membrii ei s-au consultat între ei. În caz de dezacord, decide căpitanul.

Animatorul dă definiția cerută și cronometrează intervalul de timp în care trebuie dată soluția. Acest interval poate fi limitat, de exemplu, la 30 de secunde. Se stabilește dinainte dacă echipele au dreptul la o singură încercare de a găsi cuvântul, sau la mai multe. Regulile se stabilesc în funcție de nivelul jucătorilor.

Echipa care joacă își dă soluția. Dacă aceasta este corectă, animatorul înscrie cuvântul în grilă și notează un punct pentru echipa respectivă. Se poate stabili dinainte ca cel care înscrie cuvântul să fie un membru al echipei și ca soluția să fie considerată corectă dacă este și ortografică.

5. Dacă echipa care a jucat nu a putut să dea soluția, echipa adversă încearcă să o dea, având dreptul la o singură încercare, și fără timp de gândire. Dacă soluția sa este corectă, câștigă un punct, apoi cere o nouă definiție, bineînțele și în caz că nu a găsit cuvântul echipei care a jucat mai înante.

Jocul continuă astfel până la completarea careului, sau până ce niciuna din echipe nu mai poate da soluția corectă.

6. Se stabilește echipa câștigătoare după numărul de puncte acumulate. Este posibilă și egalitatea.

7. Profesorul revine asupra cuvintelor necunoscute de către elevi, pentru ca să fie asimilate.

8. Echipa care a pierdut poate să-și ia revanșa în urma jocului pe o altă grilă.

Elevilor mei le plăceau activitățile pe baza jocurilor „Cine ce spune”, găsite în revista franceză pentru copii Pif Gadjet, apărută între anii 1969 și 1993. Un asemenea joc constă dintr-un desen ce reprezintă o scenă cu mai multe personaje. Fiecare emite un enunț, dar bulele în care sunt încrise enunțurile sunt plasate la alte personaje decât cele care le emit. Jocul constă în a reda fiecărui personaj enunțul său. Pe blog pun la dispoziție 14 asemenea desene, cu enunțurile adaptate în română. Pot fi descărcate (link de descărcare).

Obiective posibile

1. Dobândirea de elemente de limbă noi și asimilarea altora, deja întâlnite. Mai întâi, acest joc poate fi exploatat ca orice text, servind ca punct de plecare pentru a prezenta elementele noi pe care le conține.

2. Dezvoltarea competenței de înțelegere a textului scris. Jocul este un test de înțelegere în sine. Găsind rezolvarea, elevul dovedește că a înțeles enunțurile, dacă nu în detaliu, cel puțin global.

3. Dezvoltarea exprimării orale. Acesta este domeniul de exploatare cel mai larg și cel mai fructuos al jocului. Se cere elevilor să argumenteze rezolvarea pe care au dat-o, pe baza desenului și a enunțurilor. Sunt de asemenea solicitați să descrie scena, incluzând în producția lor relatarea enunțurilor în vorbire indirectă. Uneori, datorită subiectului său, acest joc poate fi punctul de plecare al unei conversații libere.

4. Dezvoltarea exprimării scrise. După exploatarea orală, jocul poate servi ca suport pentru o redactare, al cărei grad de complexitate poate merge de la simpla descriere a scenei până la tratarea liberă a subiectului.

Demersuri posibile

Formele de aplicare a jocului sunt diverse, în funcție de obiective, de nivelul elevilor și de timpul care se alocă exploatării sale.

1. La nivelul începător și mediu, la primul contact cu jocul, se poate adopta următorul demers:

a) Pofesorul anunță că este vorba de un joc și enunță titlul său, pe care îl scrie pe tablă.

b) Se introduc elementele de limbă necunoscute elevilor. Dacă există aparatura necesară, cel mai judicios, aceasta se poate face pe baza desenului proiectat pe un ecran, enunțurile fiind șterse din bule. Dacă nu există, se lucrează pe desenul multiplicat la copiator.

c) Dacă se poate, se proiectează desenul din nou, de data aceasta cu enunțurile. Dacă nu, se lucrează mai departe pe copia desenului. După ce se lasă puțin elevii să studieze desenul, li se cere să ghicească în ce constă jocul. Printr-un proces de înțelegere globală, elevii își dau seama că enunțurile nu sunt la locul lor și că trebuie atribuite personajelor care le emit.

d) Pentru înțelegerea detaliată a enunțurilor, câte un elev citește cu voce tare câte un enunț, iar profesorul verifică înțelegerea lor prin întrebări.

e) În unele desene, personajele sunt notate cu cifre, în altele cu litere. Este bine să se pornească de la personaje, de aceea se scriu pe tablă, în ordine, cifrele sau literele prin care sunt notate. Rezolvarea este căutată împreună. Se cere elevilor să găsească enunțul primului personaj. Ideile pot fi divergente sau nu. În ambele cazuri, se cere elevilor să-și argumenteze alegerea. Dacă e nevoie, profesorul pune îngtrebări până ce alegerea este argumentată. Se lămurește ce se întâmplă în scenă, relațiile și interacțiunile dintre personaje. Se procedează astfel, până ce fiecare personaj își regăsește enunțul.

2. Când principiul jocului este deja cunoscut, acesta se poate practica sub formă de competiție, câștogătorul fiind cel care a găsit primul rezolvarea, urmat în clasament de al doilea, ș. a. m. d.

La un nivel de competență relativ redus, competiția poate avea loc între echipe de trei-patru elevi, care caută rezolvarea după etapa de verificare a înțelegerii enunțurilor. Profesorul trece de la o echipă la alta, dând lămuririle suplimentare necesare, confirmând sau infirmând numai echipei în cauză rezolvarea pe care a dat-o. La acest nivel, pentru evitarea frustrării cauzate de eșec, după ce a infirmat o rezolvare greșită, profesorul ajută echipa și o solicită să continue căutarea. În cursul acestei etape, el notează pe tablă echipele care au terminat căutarea, pentru a se stabili clasamentul lor, după ce toate au terminat.

3. La un nivel mai avansat, competiția se poate desfășura individual, iar timpul poate fi limitat. Elevii care au terminat căutarea se prezintă, și numele lor sunt scrise pe tablă. Când toți elevii au terminat, sau când timpul a expirat, elevii își prezintă rezultatele, se stabilește prin discuție care este cea corectă, și se face clasamentul celor care au rezolvat corect, în ordinea în care au terminat.

4. La un nivel și mai avansat, se poate renunța la introducerea elementelor necunoscute, elevii lucrând individual, cu ajutorul unui dicțioanar, până în momentul stabilirii rezultatului corect.

5. La un nivel foarte avansat, mai ales dacă se alocă puțin timp jocului, acesta poate fi practicat individual, fără explicații și fără dicționar. Elevii își scriu rezolvarea pe o foaie și o dau profesorului. Acesta enunță rezultatul, apoi verifică rezultatele date de elevi. În acest caz, din punct de vedere didactic, este vorba numai de un test de înțelegere.

Desigur, etapele demersurilor descrise mai sus se pot combina în mai multe moduri, astfel rezultând noi demersuri.